Artist de circ
 | ||
Cine sunt si cu ce se ocupa? Artistul de circ este o persoana care executa diverse numere acrobatice.
Care sunt îndatoririle postului? Obligatiile includ: sa apara în public fie singur, fie cu un partener sau alaturi de animale (exemplu calaritul calului). Unele spectacole sunt facute pe aparate de acrobatie, de obicei la înaltime mare. Alte spectacole sunt prestate la sol cu diferite obiecte ajutatoare (instrumente de jonglerie). Toate spectacolele se bazeaza pe un nivel ridicat de dexteritate fizica si stapânire psihica a artistului, adesea pe o buna coordonare cu alti parteneri. Artistul îsi elaboreaza adesea singur numarul, îl studiaza si îl adapteaza mult timp.
Unde se desfasoara activitatea si în ce conditii? În circuri si în diferite medii de spectacol, se lucreaza în afara orelor normale de program, la înaltimi mari si cu riscuri de accidente.
Ce instrumente / echipamente folosesc? De exemplu trapez, frânghii, plase, instrumente de jonglerie, foc, scaune si diferite taburete etc.
De ce aveti nevoie pentru a reusi? Sa aveti o constitutie fizica si o agilitate excelenta.
|
Nina Buzduga
- Cu dragoste, despre lei -
Cand a vazut prima data o dresura de lei, Nina Buzduga era o tanara proaspat casatorita. Mersese la circ la indemnul sotului ei, care voise sa-i mai abata ingrijorarea legata de un Tbc pulmonar, pe care se chinuia sa il vindece, mutandu-si suferinta din spital in spital. "Sa mergem diseara la Circul Vechi, sa o vedem pe Dina Mihalcea, cu dresura ei de pui de lei!" Impresia pe care i-au lasat-o micile animale a fost atat de puternica, incat a luat decizia chiar in seara aceea. "Daca Dumnezeu ma face bine, daca traiesc, nu mai merg la facultate, nu ma mai intereseaza nimic, cu asta vreau sa ma ocup, cu dresura de lei!"
Nina Buzduga a devenit prima femeie din lume care a indraznit o dresura combinata de ursi si lei, continuand apoi cu alte numere senzationale, care au impus-o vreme de trei decenii drept cap de afis al circului bucurestean, aducandu-i aprecierea pe toate meridianele lumii, acolo unde au purtat-o turneele. Pe afisul vechi, prins in perete cu o pioneza, scrie cu litere de-o schioapa: "Mare Atractie!" si o arata pe Nina langa un urs gigant de 300 de kilograme. Iar in alta fotografie, o leoaica sare printr-un cerc pe care dresoarea il tine deasupra capului. "Manca-i-ar mama pe ei de frumosi! Uite, astia au fost si sunt copiii mei, pana inchid ochii." Asa vorbeste despre uriasele feline, "manca-i-ar mama!".
Acum, la 75 de ani, Nina Buzduga duce dorul leilor, pe care-i mai vede doar pe "Animal Planet", pierzandu-si noptile la televizor, pentru a le mai zari coamele stufoase si cozile nervoase. In rest, face gimnastica si duce o viata ordonata, pentru ca vrea si stie ca mai poate face inca o dresura. Nu pentru a dobori recordul mondial de varsta, ci de dragul lor, al leutilor.
Cu andrelele prin "jungla"
S-a prezentat asadar in primavara lui 59 la directorul Gradinii Zoologice din Baneasa, slaba ca un tar, "inalta" de 1,60 metri si a spus raspicat: "Ma numesc Nina Buzduga, Dumnezeu m-a facut bine si vreau sa fac dresura de animale! Imi sunt dragi". Timp de trei luni i-a studiat pe puii de lei si pe ursuleti printre gratii, a citit carti straine despre comportamentul animalelor salbatice, pentru ca un dresor trebuie sa stie si atunci cand ii tresare un muschi animalului, ce se intampla cu el, care este motivul. Apoi a intrat in cusca. "Diana s-a repezit la mine, din piept imi siroia sange, dar nu am cedat, i-am dat un pumn in bot si a trecut la loc. Toata lumea tipa in jurul custii: "Iesi afara, nu te mai lasam niciodata!". Insa eu am spus: "Nu! Asta-i inceputul!"."
Intotdeauna a iubit animalele, iar de curaj, unul nebunesc uneori, n-a dus lipsa. La trei ani, pe mosia de langa Pitesti a tatalui ei, joaca preferata era sa provoace un berbec alb si falos si sa sara din fata lui in ultima clipa. La cinci ani, s-a urcat pe calul maro roscat cu stea in frunte, pe care-l tot hranea cu zahar si cu biscuiti si, agatata de coama lui, a pornit la plimbare spre zavoi. Iar la 16 ani si-a falsificat varsta in acte pentru a pleca, noua luni, pe front. Asa ca nu a dat, nici in fata leilor, inapoi. "Am intrat la lei in fiecare zi, apoi i-am bagat si pe ursi, sa-i vezi cum se urcau in copac si dadeau leoaicele tarcoale in jur sa puna laba pe ei. Pe una o chema Diana, pe alta Aida, erau surori si-am lucrat unsprezece ani cu ele, pana cand cineva mi-a otravit animalele. Doamne, ce-am mai plans! Apoi a urmat o noua serie de Diane si de Aide. In manej nu poti avea preferinte, pentru ca leii sunt foarte gelosi, dar pe cele doua le-am iubit foarte mult. Aida, chiar daca facea tot ce-i cereai si era o profesionista desavarsita, nu te lasa in nici un chip sa pui mana pe ea, sa o mangai. Cu Diana, care era foarte tandra, am avut cateva incidente. La Cugir, a aparut in timpul spectacolului un pompier imbracat cu mult rosu, si Diana a ramas cu ochii tinta la el. Eu o fortam sa-si faca numarul, pe ea o intriga pompierul, asa ca a sarit pe mine. N-a sarit sa ma sfasie, ci sa o las in pace, dar tot am avut vreo 40 de taieturi la maini si abia mi-am terminat numarul. Zgarieturile leilor sunt foarte infectioase, dar eu mi-am revenit intotdeauna repede. Alta data, repetam un numar in care stateam intinsa peste Aida si peste Diana si le bagam capul in gura. Pe atunci, manejurile erau pline de rumegus, iar cand i-am deschis gura cu mainile, Diana a simtit rumegus pe limba si a inchis gura instinctiv, prinzandu-mi capul. N-a vrut sa-mi faca nimic, saracuta, ba ea s-a speriat cel mai tare, cand m-a auzit strigand din gura ei, autoritar: "Diana, da-mi drumul imediat!". Am ramas un timp cu fata zdrelita, dar uite ca mi-a trecut, urmele de la mana le mai am si acum. Aveam o ursoaica, Mormi, care de fiecare data cand se stingea lumina inaintea unui numar - pentru a creste suspansul - venea in intuneric la mine, imi dadea una peste picioare de ma dadea jos, apoi fugea la locul ei si-si facea treaba. Nimeni nu vedea nimic. Asa ii intrase ei in cap ca e numarul. Si cu Petrica, cu leul, m-am trezit odata in carca. Asa, de drag, nu stiu, m-a prins o fractiune de secunda neatenta si ce si-a zis: "hop si eu". I-am zis: "Petrica, da-te imediat jos!" si a trecut la loc, dar mi-a facut franjuri cojocelul."
Pe toti i-a iubit, dragii de ei, dar mai mult si mai mult, tot pe lei. Mai bine zis, pe leoaice, pentru ca si in jungla, si-n manej ele sunt sefele, iar dresoarea a facut in asa fel incat sa o simta ca pe una de-a lor. Cum? "Leii au caractere cat se poate de diferite, sunt ca niste copii care merg la gradinita si trebuie educati. Cand cu autoritate, cand cu blandete, dar niciodata cu bata, cu bataia. Daca faci asta, animalul se va supune, se va obisnui cu durerea, dar nu te va ierta si va prinde un moment in care esti vulnerabil si se va razbuna. Pentru a le domina, am petrecut cat mai mult timp impreuna cu ele. Dupa exercitii stateam la masa, trebuia sa vada cine le arunca halca de carne. Apoi imi luam andrelele si intram cu ele in cusca. Asa mi se si spunea intr-un timp: "Doamna una pe fata, una pe dos"! Mai citeam o carte, ele se plimbau pe langa mine, se tavaleau, se jucau, le mai calaream si eu si le frecam pe coama. Venea cate una sa ma linga pe picior, dar eu nu o lasam, din joaca, se poate ajunge la altceva. Cand se apropiau prea mult, ridicam betigasul si le spuneam sa stea cuminti. Vorbeam tot timpul cu ele, e foarte important sa stai cu ele si sa le vorbesti. Imi cunosteau tonalitatea si se supuneau, stiau ce au de facut. Prin vorbe si prin privire te impui. Se bucura cand reusesc un exercitiu si atunci le vorbesti cu blandete: "Bravo, baietii mamii", "bravo, scumpete". La repetitii, le mai dai un ciubuc, ii mangai fara sa uiti ca nu-s deloc niste pisicute. Trebuie sa stie de amenintari, sa-ti cunoasca autoritatea, pentru ca profita daca vad ca dai inapoi si nu esti stapan pe tine, dar repet, nu prin bataie. "Treci la loc!", "Stai cuminte!", eu numai in romaneste le vorbeam, nu le dadeam comenzi in engleza sau nemteste. Doar "Alei, hop!", atat. Ca sa fii un bun dresor, trebuie sa iubesti animalele, sa te atasezi de ele, iar ele, asa fioroase cum sunt, simt blandetea, sinceritatea, stiu ce fel de suflet ai."
S-a spus despre ea ca are o putere hipnotica asupra animalelor, dar Nina Buzduga este doar in parte de acord. Poate ca secretul ei, pe care nu vrea sa-l divulge, este mult mai simplu decat ne imaginam: dragoste si daruire. "Leii au fost si au ramas marea dragoste a vietii mele."
Cand a vazut prima data o dresura de lei, Nina Buzduga era o tanara proaspat casatorita. Mersese la circ la indemnul sotului ei, care voise sa-i mai abata ingrijorarea legata de un Tbc pulmonar, pe care se chinuia sa il vindece, mutandu-si suferinta din spital in spital. "Sa mergem diseara la Circul Vechi, sa o vedem pe Dina Mihalcea, cu dresura ei de pui de lei!" Impresia pe care i-au lasat-o micile animale a fost atat de puternica, incat a luat decizia chiar in seara aceea. "Daca Dumnezeu ma face bine, daca traiesc, nu mai merg la facultate, nu ma mai intereseaza nimic, cu asta vreau sa ma ocup, cu dresura de lei!"
Nina Buzduga a devenit prima femeie din lume care a indraznit o dresura combinata de ursi si lei, continuand apoi cu alte numere senzationale, care au impus-o vreme de trei decenii drept cap de afis al circului bucurestean, aducandu-i aprecierea pe toate meridianele lumii, acolo unde au purtat-o turneele. Pe afisul vechi, prins in perete cu o pioneza, scrie cu litere de-o schioapa: "Mare Atractie!" si o arata pe Nina langa un urs gigant de 300 de kilograme. Iar in alta fotografie, o leoaica sare printr-un cerc pe care dresoarea il tine deasupra capului. "Manca-i-ar mama pe ei de frumosi! Uite, astia au fost si sunt copiii mei, pana inchid ochii." Asa vorbeste despre uriasele feline, "manca-i-ar mama!".
Acum, la 75 de ani, Nina Buzduga duce dorul leilor, pe care-i mai vede doar pe "Animal Planet", pierzandu-si noptile la televizor, pentru a le mai zari coamele stufoase si cozile nervoase. In rest, face gimnastica si duce o viata ordonata, pentru ca vrea si stie ca mai poate face inca o dresura. Nu pentru a dobori recordul mondial de varsta, ci de dragul lor, al leutilor.
Cu andrelele prin "jungla"
In anii cand era regina dresajului
Intotdeauna a iubit animalele, iar de curaj, unul nebunesc uneori, n-a dus lipsa. La trei ani, pe mosia de langa Pitesti a tatalui ei, joaca preferata era sa provoace un berbec alb si falos si sa sara din fata lui in ultima clipa. La cinci ani, s-a urcat pe calul maro roscat cu stea in frunte, pe care-l tot hranea cu zahar si cu biscuiti si, agatata de coama lui, a pornit la plimbare spre zavoi. Iar la 16 ani si-a falsificat varsta in acte pentru a pleca, noua luni, pe front. Asa ca nu a dat, nici in fata leilor, inapoi. "Am intrat la lei in fiecare zi, apoi i-am bagat si pe ursi, sa-i vezi cum se urcau in copac si dadeau leoaicele tarcoale in jur sa puna laba pe ei. Pe una o chema Diana, pe alta Aida, erau surori si-am lucrat unsprezece ani cu ele, pana cand cineva mi-a otravit animalele. Doamne, ce-am mai plans! Apoi a urmat o noua serie de Diane si de Aide. In manej nu poti avea preferinte, pentru ca leii sunt foarte gelosi, dar pe cele doua le-am iubit foarte mult. Aida, chiar daca facea tot ce-i cereai si era o profesionista desavarsita, nu te lasa in nici un chip sa pui mana pe ea, sa o mangai. Cu Diana, care era foarte tandra, am avut cateva incidente. La Cugir, a aparut in timpul spectacolului un pompier imbracat cu mult rosu, si Diana a ramas cu ochii tinta la el. Eu o fortam sa-si faca numarul, pe ea o intriga pompierul, asa ca a sarit pe mine. N-a sarit sa ma sfasie, ci sa o las in pace, dar tot am avut vreo 40 de taieturi la maini si abia mi-am terminat numarul. Zgarieturile leilor sunt foarte infectioase, dar eu mi-am revenit intotdeauna repede. Alta data, repetam un numar in care stateam intinsa peste Aida si peste Diana si le bagam capul in gura. Pe atunci, manejurile erau pline de rumegus, iar cand i-am deschis gura cu mainile, Diana a simtit rumegus pe limba si a inchis gura instinctiv, prinzandu-mi capul. N-a vrut sa-mi faca nimic, saracuta, ba ea s-a speriat cel mai tare, cand m-a auzit strigand din gura ei, autoritar: "Diana, da-mi drumul imediat!". Am ramas un timp cu fata zdrelita, dar uite ca mi-a trecut, urmele de la mana le mai am si acum. Aveam o ursoaica, Mormi, care de fiecare data cand se stingea lumina inaintea unui numar - pentru a creste suspansul - venea in intuneric la mine, imi dadea una peste picioare de ma dadea jos, apoi fugea la locul ei si-si facea treaba. Nimeni nu vedea nimic. Asa ii intrase ei in cap ca e numarul. Si cu Petrica, cu leul, m-am trezit odata in carca. Asa, de drag, nu stiu, m-a prins o fractiune de secunda neatenta si ce si-a zis: "hop si eu". I-am zis: "Petrica, da-te imediat jos!" si a trecut la loc, dar mi-a facut franjuri cojocelul."
Pe toti i-a iubit, dragii de ei, dar mai mult si mai mult, tot pe lei. Mai bine zis, pe leoaice, pentru ca si in jungla, si-n manej ele sunt sefele, iar dresoarea a facut in asa fel incat sa o simta ca pe una de-a lor. Cum? "Leii au caractere cat se poate de diferite, sunt ca niste copii care merg la gradinita si trebuie educati. Cand cu autoritate, cand cu blandete, dar niciodata cu bata, cu bataia. Daca faci asta, animalul se va supune, se va obisnui cu durerea, dar nu te va ierta si va prinde un moment in care esti vulnerabil si se va razbuna. Pentru a le domina, am petrecut cat mai mult timp impreuna cu ele. Dupa exercitii stateam la masa, trebuia sa vada cine le arunca halca de carne. Apoi imi luam andrelele si intram cu ele in cusca. Asa mi se si spunea intr-un timp: "Doamna una pe fata, una pe dos"! Mai citeam o carte, ele se plimbau pe langa mine, se tavaleau, se jucau, le mai calaream si eu si le frecam pe coama. Venea cate una sa ma linga pe picior, dar eu nu o lasam, din joaca, se poate ajunge la altceva. Cand se apropiau prea mult, ridicam betigasul si le spuneam sa stea cuminti. Vorbeam tot timpul cu ele, e foarte important sa stai cu ele si sa le vorbesti. Imi cunosteau tonalitatea si se supuneau, stiau ce au de facut. Prin vorbe si prin privire te impui. Se bucura cand reusesc un exercitiu si atunci le vorbesti cu blandete: "Bravo, baietii mamii", "bravo, scumpete". La repetitii, le mai dai un ciubuc, ii mangai fara sa uiti ca nu-s deloc niste pisicute. Trebuie sa stie de amenintari, sa-ti cunoasca autoritatea, pentru ca profita daca vad ca dai inapoi si nu esti stapan pe tine, dar repet, nu prin bataie. "Treci la loc!", "Stai cuminte!", eu numai in romaneste le vorbeam, nu le dadeam comenzi in engleza sau nemteste. Doar "Alei, hop!", atat. Ca sa fii un bun dresor, trebuie sa iubesti animalele, sa te atasezi de ele, iar ele, asa fioroase cum sunt, simt blandetea, sinceritatea, stiu ce fel de suflet ai."
S-a spus despre ea ca are o putere hipnotica asupra animalelor, dar Nina Buzduga este doar in parte de acord. Poate ca secretul ei, pe care nu vrea sa-l divulge, este mult mai simplu decat ne imaginam: dragoste si daruire. "Leii au fost si au ramas marea dragoste a vietii mele."
S-a pierdut un leu
"In 1974, la Targu-Mures, in timpul unui spectacol, un ingrijitor care bause (prima regula cand lucrezi cu animalele este sa nu bei alcool!) a uitat sa puna clemele la cusca si au scapat leii. Unul din ei a nimerit la casiera, altul a ajuns in fosa orchestrei, l-a vazut un muzicant de pe ultimul rand si-a inceput sa se agite: "Ba, leul lui Buzduga!". Dirijorul s-a enervat, nu intelegea ce se-ntampla, il tot ameninta pe muzicant, care era alb si facea semne disperate. Pe astia cinci lei am reusit sa-i momesc cu carne si i-am bagat in cusca, dar ala mare, Jimi, s-a dus in manej - gratiile nu erau inca puse - si s-a trantit in mijloc, asteptand sa inceapa numarul. Le-am spus spectatorilor sa nu se sperie si m-am asezat jos, langa el, "Hai, baiatul mamei, hai sa mergem!", el nu se clintea si cand am insistat, a sarit peste capul celor din loja oficiala si dus a fost! A ajuns intr-o gradina de vara - era 23 august, lumea iesise la bere -, oamenii au inlemnit. Unul, mai cherchelit, zice: "Nu e ba nici un leu, e un vitel. Hai, ma, la taica!". Eu eram in spatele lui, il trageam de coada, disperata, cu lacrimi in ochi, sa nu-l impuste militia, le ziceam: "Daca-l impuscati, va impusc si eu!". Pana la urma, a sarit gardul si a intrat in casa unui om care statea pe recamier si se uita la televizor. Cand a vazut ca-i intra un leu pe geam, a fugit la bucatarie si de acolo in curte, unde l-am gasit lesinat langa un pom. Am trimis vorba batranului Krateyl sa aduca repede vagonul, si asa, dupa cinci ore de haituiala, cu inima cat un purice, l-am prins pe Jimi. Nu facuse nimanui o zgarietura. Asa am patit si la Satu Mare, au fugit leii pe zapada, la Mures. La unu noaptea, stateam la marginea apei cu leii la picioare, pe haina mea de vizon, care s-a facut praf si asteptam sa vina cusca."
Sarita
Sarita, maidaneza care a facut un tambalau grozav in primele minute ale vizitei mele, latrand si sarind fara incetare de pe un fotoliu pe altul, trece la alt gen de "represalii". Se urca pe spatar si ma impunge cu botul in ceafa, mi se urca in poala si nu ma lasa sa scriu. Are ochi uriasi si umezi. Gasita pe strada pe o ploaie torentiala si adoptata, ea a ajutat-o pe Nina Buzduga sa mai uite de dorul leilor si sa treaca peste o mare dezamagire. Cu patru ani in urma, a cautat cativa leuti prin parcurile Zoo, si a inceput cu ei o dresura la Circul de Stat. Si-ar fi dorit sa bata acest record mondial de varsta in dresura cu lei pentru circul romanesc, insa dupa zece luni de munca in conditii precare - o cusca de doi metri -, cand mai avea doar doua saptamani de lucru, numarul a fost oprit, fara nici o explicatie.
Nina Buzduga isi aminteste cat de frumos era inainte, cat de fericiti erau copiii cand vedeau animalele, caii, leii, si vrea ca publicul sa stie ca ea nu a disparut, ca nu este adevarat cand se spune ca in Romania nu mai sunt dresori de lei. Simte ca poate sa duca la bun sfarsit acest numar si ar dori foarte mult sa-si gaseasca un elev caruia sa-i poata transmite mai departe ceea ce stie.
"Este cea mai grea meserie din lume, o fractiune de secunda de neatentie si poti fi sfasiat, asa cum s-a intamplat cu colege de-ale mele, cu ingrijitori. Lucrezi cu animale din jungla si nu stii cand li se poate declansa instinctul. Dar si atunci, cand la un pocnet din degete, incep sa raga si vezi bucuria in ochii copiilor, e si cea mai frumoasa meserie din lume."
Sarita nu suporta despartirile. De fiecare data cand pleaca cineva din casa devine extrem de agitata si trebuie luata in brate si consolata. "Si daca nu se poate si nu se poate", spune doamna Buzduga, leganand-o pe Sarita pe umar, "tare as vrea sa merg la Deva, la gradina zoologica, macar sa-i vad pe leutii mei, manca-i-ar mama de scumpi!".
Sarita, maidaneza care a facut un tambalau grozav in primele minute ale vizitei mele, latrand si sarind fara incetare de pe un fotoliu pe altul, trece la alt gen de "represalii". Se urca pe spatar si ma impunge cu botul in ceafa, mi se urca in poala si nu ma lasa sa scriu. Are ochi uriasi si umezi. Gasita pe strada pe o ploaie torentiala si adoptata, ea a ajutat-o pe Nina Buzduga sa mai uite de dorul leilor si sa treaca peste o mare dezamagire. Cu patru ani in urma, a cautat cativa leuti prin parcurile Zoo, si a inceput cu ei o dresura la Circul de Stat. Si-ar fi dorit sa bata acest record mondial de varsta in dresura cu lei pentru circul romanesc, insa dupa zece luni de munca in conditii precare - o cusca de doi metri -, cand mai avea doar doua saptamani de lucru, numarul a fost oprit, fara nici o explicatie.
Nina Buzduga isi aminteste cat de frumos era inainte, cat de fericiti erau copiii cand vedeau animalele, caii, leii, si vrea ca publicul sa stie ca ea nu a disparut, ca nu este adevarat cand se spune ca in Romania nu mai sunt dresori de lei. Simte ca poate sa duca la bun sfarsit acest numar si ar dori foarte mult sa-si gaseasca un elev caruia sa-i poata transmite mai departe ceea ce stie.
Sarita nu suporta despartirile. De fiecare data cand pleaca cineva din casa devine extrem de agitata si trebuie luata in brate si consolata. "Si daca nu se poate si nu se poate", spune doamna Buzduga, leganand-o pe Sarita pe umar, "tare as vrea sa merg la Deva, la gradina zoologica, macar sa-i vad pe leutii mei, manca-i-ar mama de scumpi!".
ELENA TIPA
DESTIN
Inspaimantator s-a jucat destinul cu o femeie curajoasa. Batjocoritor s-a distrat cu dresoarea Elena Tipa.
Din pacate, Elena Tipa a avut aceeasi soarta ca si colega sa de breasla, Lidia Jiga
|
REFLEXE. Pe mainile Elenei Tipa se vedeau niscaiva cicatrici. Radea si explica: "Urmele sunt de la tigaia fierbinte cu clatite, nu de la ghearele leilor!". Elena Tipa refuza cele doua mari metode de dresaj practicate de rusi si americani. Ea nu batea animalele, nici nu le infometa. Cauta sa le imprime respectul, se culca in cusca cu leii inca tineri, simula ca adoarme si fiarele se roteau tot mai aproape de ea. Cand distanta era mica, dresoarea sarea brusc in picioare, demonstrandu-le leilor ca are reflexe mai iuti decat ale lor. In plus, ii hranea in fiecare zi cu mana ei. Intr-o vreme, vedeta trupei, leul Albert, s-a imbolnavit si medicii nu l-au putut vindeca. Tocmai de aceea au propus sa fie omorat pentru a-l scapa de chinuri. Elena Tipa a spus ca-l va ingriji ea. Si i-a pansat cu rabdare si afectiune fiecare rana de pe piele. Albert a scapat de boala si inca era convalescent cand dresoarea i-a citit in ochi tristetea ca nu intra si el in spectacol. Salvatoarea lui, Elena Tipa, l-a inteles si l-a introdus in arena, chiar daca statea doar pe un taburet. Albert inca nu avea putere sa sara prin cercul de foc. Dupa cateva luni, a redevenit starul trupei de feline.
ATACUL. In trupa sosisera si doua leoaice tinere, zvapaiate. Intr-un spectacol, una dintre leoaicele tinere a ranit-o la deget pe dresoare, cealalta a simtit si ea mirosul sangelui si cele doua feline s-au napustit s-o sfasie pe Elena Tipa. Dar s-a repezit leul cel mare, Albert, si a aparat-o cu trupul lui pe dresoare. I-a salvat viata, asa cum Elena Tipa ii pansase fiecare rana in timpul bolii. Cele doua leoaice au fost inlaturate din trupa. Leul Albert nu le-a iertat niciodata pentru atacul asupra dresoarei. Voia mereu sa le ucida ca sa-si razbune salvatoarea. Albert ramasese preferatul Elenei Tipa. Peste niste ani, in timpul unei reprezentatii de circ in strainatate, Albert a gresit saltul spre cercul de foc si risca sa nu prinda cu labele piedestalul. Elena Tipa a strigat la el pentru a-l incuraja, dar Albert s-a speriat si involuntar a intors laba. Ghearele au lovit gatul dresoarei, iar vasele i-au fost sfasiate. Elena Tipa a cazut in arena, iar sangele tasnea din gatul ei ca dintr-o fantana arteziana. Se scurgea viata din ea, si nimeni nu putea face nimic. Leul Albert, preferatul, care fara voie a devenit si ucigasul ei, statea langa dresoarea moarta si nu intelegea nimic. Leul Albert a fost impuscat.
JOBENUL LUI IOZEFINI
Inainte de ’89, se putea vizita menajeria Circului de Stat, care era deschisa intre orele 8-13 si 15-17. Copiii puteau vedea tigri, lei, maimute, camile, ursi, crocodili, pantere, papagali vorbitori si alte animale. In 1989 existau sase trupe de cai, cinci dresuri de ursi, patru de porumbei, doua de feline - lei si jaguari, mai multe dresuri de caini, dresuri mixte: foci, maimute, serpi. In anii urmatori, animalele s-au imputinat. A aparut si un banc pe tema asta. "Unde au disparut toate animalele de la circ? In jobenul lui Iozefini." "Au disparut tigrii si panterele. Au ramas numai hienele", glumea maestru Iozefini |
LIDIA JIGA
TRAGEDIE
Lidia Jiga a fost sfasiata de felinele pe care le-a crescut ca pe copiii ei
|
Sfarsitul Lidiei Jiga a fost un accident stupid. Ea s-a aplecat sa faca un compliment, dar a fost prea aproape de unul dintre lei, care lovit-o cu laba. Tigrul s-a napustit asupra ei si a apucat-o de ceafa. Apoi, au tabarat toti pe ea. Au intrat Buby Krateyl si Gimi, unul dintre recuziteri, dar n-au mai putut s-o salveze.
Familia Andruchovici, artisti de circ |
A SALVAT VIATA UNUI COPIL
Lidia incerca mereu noi si noi numere periculoase. A avut, ca multi alti dresori, parte de accidente. Si-a pus viata in pericol si in arena, si in afara ei. Se spune ca, intr-un turneu, pe cand se afla in strainatate, a salvat viata unui copil. Un pusti neastamparat, care vizita menajeria impreuna cu parintii, a scapat o clipa de sub supravegherea acestora. S-a apropiat de cusca felinelor nepermis de mult. Lidia, care intamplator se afla prin apropiere, a sarit intre baiat si laba tigrului si a primit ea lovitura destinata copilului. Despre aceasta fapta curajoasa, dar si despre multe acte de curaj de care a dat dovada au scris toate ziarele vremii, si din tara si din strainatate. Dar intr-o zi, riscand iarasi, tanara, frumoasa, luminoasa Lidia Jiga ne-a parasit. Nu mi-a venit sa cred ca zambetul ei bun s-a stins pentru totdeauna. Nu mi-a venit sa cred si nu cred nici acum cand depanand aceste amintiri o revad razand, glumind, povestind, ca atunci la filmare, scria Flavia Buref. Si nici cei care au cunoscut-o sau i-au vazut reprezentatiile nu-si pot imagina ca Lidia nu mai este printre noi. Dumnezeu s-o ierte, si sa ma ierte si pe mine ca spun asta, ne-a declarat colega sa de breasla, Nina Buzduga. In acea perioada Lidia petrecea cam putin timp cu animalele. Si totusi, avea mare incredere in ele. Cu cateva saptamani inainte de tragicul accident, Lidia i-a trimis o vedere, in care i-a scris printre altele: Tu esti o tehniciana mai buna decat mine. M-a socat vestea. Vreo saptamana nici n-am putut sa lucrez. In amintirea Lidiei, Nina si-a botezat cateva leoaice cu numele ei. Cateva generatii de Lidioare au pastrat vie memoria colegei sale. |
Moartea Lidiei Jiga
Tristă va fi şi povestea româncei Lidiei Jiga, care s-a îndrăgostit de o meserie “devoratoare”, în care zilnic, chinuia câţiva lei şi tigrii în faţa unui public amator de distracţii. Distracţia le aducea aminte de epoca când ei înşIşi erau vânaţi de aceste animale, acum aflate dincolo de gratii care făceau eschibiţii în faţa lor.
Lidia Jiga, dresoare de tigri, lei şi pantere, a văzut lumina zilei într-un sat de la poalele Făgăraşului la 1 mai 1932. Veneţia-de Jos este localitatea sa natală - cum a ajuns acest sat să poarte numele unui oraş vestit din Italia, nu ştim – este aşezat la marginea pădurii, fiind înfrăţit cu codrul, aşa cum spune zicătoarea. Acolo, Lidia a fost crescută de bunici şi de unchi dinspre mamă. Mare admiratoare de animale , Dumnezeu îi dăruieşte un pui de urs rătăcit de vizuina lui. Devenit jucăria preferată, puiul de urs este crescut şi îngrijit de fata care avea să devină cea mai mare dresoare din România. În 1953, pleacă la Bucureşti şi se angajează îngrijitoare de animale la Circul Krateyl, ultimul mare circ particular din ţara noastră. Acolo o cunoaşte pe Dina Mihalcea, o altă dresoare de animale sălbatice şi este fermecată de ea. Problema deveniri unei dresoare de fiare, este de-acum doar o chestiune de timp.
Din 1959, atunci când circul a devenit “de stat”, are ocazia să-l cunoască pe Francesco Capri din Germania, ţară devenită la rândul ei o “Republică Democrată“. Capri o ia ca ucenică şi după câteva luni , cu ochi umflaţi de pumni şi ghionturi este declarată dresoare de lei la Circul de Stat din Bucureşti. Dee ! Aşa se învăţa înainte meseria.
Apoi cariera ei urmează traiectoria unei stele strălucitoare. Este trimisă de statul comunist în URSS, acolo unde la Circul Mare din Moscova îşi şlefuieşte personalitatea de dresoare de tigri, lei şi pantere. În Rusia a lucrat cu zece animale, lei şi tigri, printre care erau incluse o tigroaică tânără de patru ani şi doi pui, unul de leu şi unul de tigru. Maestrul A.N. Alexandrov-Fedotov, artist emerit al R.S.F.S.R (adică Rusia) , purtătorul de stindard al şcolii de dresură ruseşti, îi recomandă Lidiei Ťsă stea cât mai mult timp cu animalele, să fie prezentă atunci când sunt hrănite şi chiar atunci când sunt îngrijite de doctori.ť
Alexandru Iosefini, directorul Circului din Bucureşti, afirma odată că Ťdresura se bazează pe o observaţie statornică şi atentă. Un dresor trebuie să cunoască perfect firea animalelor, trăsăturile lor fiziologice, particulare, pentru că fiecare animal - posesor al însuşirilor globale ale speţei - este tot odată marcat de o specificitate, destul de greu, e drept, dar nu imposibil de sesizatť.
Întrebată în 1967 de un reporter cum reuşeşte performanţele sale, răspunsul Lidiei Jiga a fost simplu: Ť prin blândeţeť. ŤTotuşi aveţi un pistolť, a remarcat reporterul. ŤDa, însă cu gloanţe oarbeť, a fost răspunsul dresoarei.
Obiceiurile unei dresoare sunt foarte ciudate. De pildă , nu are voie să-şi schimbe parfumul sau să nu apară în faţa animalelor în situaţii dificile pentru o femeie. Citez dintr-un articol din revista “Flacăra”, a cărui autor este chiar Maestrul Iosefini.
ŤÎntr-o zi la Budapesta, intrând în manej , Lidia Jiga observă că animalele sunt nervoase, foarte agitate, cu un comportament schimbat. Într-un târziu s-a dumirit: ducându-se la coafor, şI-a schimbat fixativul! A avut mult de furcă să liniştească animalele agitateť.
La Hamburg, intervine primul accident: pusă să se plimbe cu tigrul Bengal, crescut de mic în locuinţa ei din Piaţa Amzei, de fapt o reclamă periculoasă, Lidia Jiga se trezeşte târâtă de animal. Acesta se repede asupra unui trecător care avea în sacoşă carne proaspătă, abia cumpărată de la măcelărie. În lupta Lidiei cu Bengal, tigrul ispitit de mirosul de carne crudă, nu putea să rămână fără urmări. Răni musculare la mâna stângă, cu atacarea tendoanelor şi fractura unui os metacarpian , precum şi răni adânci la braţul drept, acesta este bilanţul luptei cu tigrul. Toate acestea, au rănit sufletul dresoarei. De aici traiectoria stelei a început să coboare spre orizonturi întunecoase.
Aflată în turneu în oraşul Mölln, Lidia Jiga suferă primul eşec. Fiind speriată de întâmplarea de la Hamburg, în subconştientul ei apar urme de nesiguranţă, animalele o simt slabă şi ca urmare nu-i mai ascultau comenzile şi se simt plictisite de prezenţa ei. Apare sindromul de uzură al dresajului. Un ziar din Mölln, inserează următoarele rânduri: ŤÎn spatele zăbrelelor înalte se consumă în fiecare seară o dramă. Cu umerii ridicaţi, cu ochii îngroziţi, Lidia Jiga stătea nepunticioasă în arenă. Iubitele ei pisici uriaşe nu o mai ascultau, făceau ce voiau. Se încăierau şi se muşcau, împrăştiau o duhoare bestială sau, foarte apatice, nu se mişcau din locť.
Leul Ruslan începuse să dea semne de apatie, iar câteodată era foarte nervos, pradă a unei agitaţii neexplicabile, deşi Lidia Jiga lupta din răsputeri să -şi salveze atât numărul cât şI leul. Observaţi ordinea ! Apoi firul a cedat. Tare descumpănită, dresoarea de lei, tigri şi pantere, începe să lipsească de la repetiţii, nu mai asistă la hrănirea animalelor, într-un cuvânt va fi delăsătoare.
Anul 1970, o găseşte cu contractul desfăcut. La insistenţele ei, Lidia Jiga este reangajată şi la turneul din Israel ea Ťmai gustă o dată din cupa îmbătătoare a succesului.ť.
La Harkov, în Uniunea Sovietică, steaua Lidiei Jiga, fata din Veneţia de la poalele Făgăraşului, apune pentru totdeauna.
ŤDresura sa avea în componenţă cinci lei (Ruslan, Osvald, Prinţ, Niki şi Gambus) şi trei tigri ( Bengal, Amur şi Baghera)ť – scria Maiestrul Iosefini.
ŤÎn seara zilei de 7 noiembrie, la al doilea spectacol, după matineu, când circul din Harkov gemea de lumea venită să aplaude pe artiştii români, la 5 minute după începerea dresurii, se petrece accidentul fatal care avea să pună capăt vieţii şi carierei frumoasei dresoare.
După primul truc prezentat, ea s-a întors spre public, cu spatele la animale, exprimând mulţumiri pentru apluzele primite. În acel moment, leul Ruslan s-a repezit asupra ei, apucând-o de şold. Jetul de apă pornit la timp de către recuzitorul Gheorghe Chiriagos a silit leul să se retragă, dar Lidia Jiga s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ.
În aceaşi fracţiune de secundă, din apropierea victimei, a ţâşnit tigrul Amur, arucându-se asupra dresoarei, cu toată greutatea celor 200 kilograme ale sale. Muşcăturile lui la gât şi la ceafă au ucis instantaneu victima, care nu a mai putut schiţa nici cea mai slabă reacţie de apărare. Tigrul a târât apoi trupul prin arenă şi nici jetul de apă proiectat asupra sa , nici gloanţele oarbe ce i-au fost trase în urechi de artistul român Alois Krateyl care, cu un curaj deosebit, a intrat între gratii, nu l-au făcut să lase victima. Abia după ce Alois Krateyl l-a lovit cu putere în cap cu furca de fier, tigrul şI-a desprins colţii şi s-a refugiat în tunel.
În vacarmul stârnit cu acel prilej, când restul animalelor alergau în toate părţile, uşa grilajului prin care se intra în arenă a fost uitată deschisă. Unul din lei a ieşit spre public, dar a intervenit oportun dresorul de cai, Krateyl senior, care a reuşit să izoleze leul şi să-l îndrepte spre cuşca lui prin spatele arenei.
În arena goală, stropită din belşug cu sânge, zăcea trupul sfârtecat al Lidiei Jiga. Două femei din public, martore ale macabrei scene au născut pe loc; un bărbat în vârstă a rămas pironit pe fotoliul său, insensibil la agitaţia din sală: de groază. Inima i se oprise.
Era ora 21 : 32. În mod ciudat şi inexplicabil, ceasul din camera hotelului unde locuia Lidia se oprise şi el la aceaşi oră…ť.
Din raportul de expertiză medico-legală, a reieşit că pe corpul victimei s-au identificat 28 de răni anfractuase, rănile gâtului fiind însoţite de fractura celei de de-a cincea vertebre cervicale, însoţit de ruptura măduvei spinării şi a grupului vasculo-nervos cervical stâng; răni ale cutiei toracice, cu fractura omoplatului stâng şi a coastei a 9-a stângi. Rănile umărului drept au fost însoţite de rupturi ale arterelor şi venelor femurale. Ca urmare a acestor leziuni a apărut o puternică hemoragie…”
Extras din raportul secţiei consulare de pe lângă Ambasada Română din Moscova:
“Este de remarcat că în discuţiile purtate la Harcov, atât cu artiştii români cât şi cu cei localnici, odată cu sublinierea calităţilor excepţionale de voinţă şi curaj ale dresoarei Lidia Jiga, interlocutorii au avertizat-o în mod colegial asupra imensului pericol pe care îl reprezintă depăşirea anumitor limite fireşti, încrederea prea mare în posibilităţile proprii de evitare a consecinţelor ce pot fi nefaste.
MAESTRII SACRI
Daca in teatru se vorbeste despre "monstrii sacri", pe artistii de circ putem sa-i numim "maestrii sacri". |
 |
In "Marea carte a Circului" sunt mentionati Lidia Jiga, Theodor Sidoli, trupa Cretu si clownul Tandarica
|
SIMINICA
Ne-au încântat, ani în şir, copilăria. Abia aşteptam să ne ducem să-i vedem, dresând animale ce nouă ne păreau fantastice ori acrobaţi făurind – cum spunea cineva – „lumi de farfurii şi bile“.
Dincolo de toate acestea aşteptam însă, cu mic, cu mare, intrarea în arenă a clovnilor consideraţi întotdeauna „cireaşa din vârful tortului“. Explodam de fericire când se iveau şi ne-am fi dorit cu toţii momentele acelea să nu se mai sfârşească.
Aşa l-am cunoscut şi aşa mi-a intrat în suflet, ca şi vouă, cel mai mare comic de circ pe care l-a avut vreodată România. Îl iubeam şi îi spuneam cu toţii, ca şi astăzi, simplu: „Siminică“.
Aşa l-am cunoscut şi aşa mi-a intrat în suflet, ca şi vouă, cel mai mare comic de circ pe care l-a avut vreodată România. Îl iubeam şi îi spuneam cu toţii, ca şi astăzi, simplu: „Siminică“.
Născut în cuşca leilor
S-a născut în 1936, într-o cuşcă a leilor oprită, cu tot Circul, undeva în Băneasa. Ai lui l-au botezat Simion dar pe numele lui adevărat, Simion Avram, nu-l cunoaşte mai nimeni.
Cum toată familia sa (bunicul său era instrumentist în Orchestra Circului „Bercuini”, tatăl său cânta la trombon şi realiza pasaje comice iar mama sa era „amazoană” şi, în timpul liber, vânzătoare la case de bilete) era implicată în această fabuloasă lume era greu de crezut că ei, cei 4 copii, s-ar fi îndreptat la maturitate spre altceva.
Dar până să intre în arenă ai lui l-au trimis să-şi câştige pâinea zilnică făcând pe hamalul pe uliţele Bucureştiului:
„Ai mei erau tot timpul plecaţi prin turnee, lipseau în şir de-acasă, şi eu rămâneam singur. Mâncam ce apucam, cerşeam. Eram copilul străzii. Într-o zi am furat o roşie dintr-un camion că îmi era foame. Însă m-a prins proprietarul care m-a bătut, m-a legat de maşină şi m-a răpit. Zicea că trebuie să văd cât se munceşte pentru o roşie şi vroia să i-o plătesc! Aşa m-am trezit deodată într-un sat de la marginea Bucureştiului, pus la muncă şi obligat să dorm în grajd cu vite-le. Eram ca vai de mama mea: slab, desculţ, doar în nişte chiloţi tetra şi cu o blană pe mine.
Într-o zi mi-am luat tălpăşiţa şi m-am întors în Capitală.“
Era înnebunit după lumea circului aşa că, pe la 6 ani, n-a mai rezistat şi a început să se pregătească pentru intrarea în arenă, preluând tradiţia familiei. Toţi îl iubeau pe puştiul ăsta plinuţ şi cu capul mare şi – un timp – lumea l-a strigat Duca, împrumutând astfel numele unui ministru al vremii, la fel de… căpos:
„Eram un copil foarte gras, cu un cap enorm în comparaţie cu restul corpului, fiind incapabil să articulez vreun cuvânt deşi împlinisem deja patru ani. Fusesem un «chin» pentru părinţi, când, aflându-mă într-o curte, m-am ridicat brusc de pe scaunul pe care stăteam şi am luat-o la fugă… Atât de tare alergam, încât nu m-am mai putut opri atunci când în faţă mi-a apărut gardul. Am intrat, pur şi simplu, cu capul în poartă, moment în care am început să vorbesc atât de corect şi coerent, încât celor care au asistat involuntar la scenă, inclusiv părinţilor mei, le-a trebuit foarte mult timp să accepte minunea, în care nimeni nu mai credea.“
Copilului acesta plin de viaţă ai lui i-au spus în cele din urmă „Siminică“ şi, iată, de peste 50 de ani, aşa i-a rămas numele.
Cum toată familia sa (bunicul său era instrumentist în Orchestra Circului „Bercuini”, tatăl său cânta la trombon şi realiza pasaje comice iar mama sa era „amazoană” şi, în timpul liber, vânzătoare la case de bilete) era implicată în această fabuloasă lume era greu de crezut că ei, cei 4 copii, s-ar fi îndreptat la maturitate spre altceva.
Dar până să intre în arenă ai lui l-au trimis să-şi câştige pâinea zilnică făcând pe hamalul pe uliţele Bucureştiului:
„Ai mei erau tot timpul plecaţi prin turnee, lipseau în şir de-acasă, şi eu rămâneam singur. Mâncam ce apucam, cerşeam. Eram copilul străzii. Într-o zi am furat o roşie dintr-un camion că îmi era foame. Însă m-a prins proprietarul care m-a bătut, m-a legat de maşină şi m-a răpit. Zicea că trebuie să văd cât se munceşte pentru o roşie şi vroia să i-o plătesc! Aşa m-am trezit deodată într-un sat de la marginea Bucureştiului, pus la muncă şi obligat să dorm în grajd cu vite-le. Eram ca vai de mama mea: slab, desculţ, doar în nişte chiloţi tetra şi cu o blană pe mine.
Într-o zi mi-am luat tălpăşiţa şi m-am întors în Capitală.“
Era înnebunit după lumea circului aşa că, pe la 6 ani, n-a mai rezistat şi a început să se pregătească pentru intrarea în arenă, preluând tradiţia familiei. Toţi îl iubeau pe puştiul ăsta plinuţ şi cu capul mare şi – un timp – lumea l-a strigat Duca, împrumutând astfel numele unui ministru al vremii, la fel de… căpos:
„Eram un copil foarte gras, cu un cap enorm în comparaţie cu restul corpului, fiind incapabil să articulez vreun cuvânt deşi împlinisem deja patru ani. Fusesem un «chin» pentru părinţi, când, aflându-mă într-o curte, m-am ridicat brusc de pe scaunul pe care stăteam şi am luat-o la fugă… Atât de tare alergam, încât nu m-am mai putut opri atunci când în faţă mi-a apărut gardul. Am intrat, pur şi simplu, cu capul în poartă, moment în care am început să vorbesc atât de corect şi coerent, încât celor care au asistat involuntar la scenă, inclusiv părinţilor mei, le-a trebuit foarte mult timp să accepte minunea, în care nimeni nu mai credea.“
Copilului acesta plin de viaţă ai lui i-au spus în cele din urmă „Siminică“ şi, iată, de peste 50 de ani, aşa i-a rămas numele.
„ Am fugit de lângă coşciugul fratelui meu ca să ajung la spectacol“
Siminică a intrat pentru prima dată în arena circului pe cînd avea doar 7 ani, făcându-şi debutul într-un spectacol în care executa numere de acrobaţie, dresură, contorsionism şi diverse giumbuşlucuri. Tot în acea perioadă începe să se antreneze executând alături de sora sa, Elena, diferite numere de acrobaţie. Pentru a-şi încropi materialele necesare folosea pentru construirea unui dublu trapez frânghia pentru rufe a mamei şi un ţăruş de fier găsit. Astfel, în scurt timp, Siminică şi sora sa au reuşit să execute în arenă, fără lonja de siguranţă, câteva numere de neuitat de dublu trapez, excentric acrobat sau un număr aerian în dantură cu elemente de înaltă clasă şi foarte periculoase:
„Ţin minte că, odată, ne aflam cu toţii într-un turneu prin ţară. Atunci circul în care lucram a făcut un popas ceva mai lung, timp de vreo şase luni, într-un oraş. Ca şi alţi artişti, familia mea a avut norocul să fie găzduită de nişte oameni cumsecade, a căror casă avea un pod foarte înalt. Asta era ceva extraordinar pentru mine şi pentru soră-mea, amândoi dispărând aproape toată ziua pentru a lucra şi exersa; în timp ce mama mea ne căuta disperată, noi puneau paie pe jos şi, cu inconştienţa tipică vârstei, executam şi repetam la nesfârşit fel şi fel de salturi şi figuri acrobatice inedite şi greu de copiat.“
Viaţa tânărului acrobat era însă foarte grea: trăia pe unde apuca, în diferite case, în barăci demontabile sau în vagoane. Deseori dormea sub podeaua pe care erau fixate scaunele, trezindu-se acoperit de mucuri de ţigară şi coji de seminţe aruncate de spectatori.
Datorită succesului pe care-l aveau cu numerele de acrobaţie cei doi deveniseră vedete în programul circurilor „Bernea“, „Antonio“, „Palladium“, „Franzini“ şi „Krateyl“, care şi-i disputau aprig.
Deveniseră extrem de cunoscuţi şi, în 1953, Siminică participă împreună cu sora sa Elena la Festivalul Mondial al Tinereţii din Bucureşti executând numere de acrobaţie.
După ce Elena se căsătoreşte cu vestitul acrobat Sandi Bernea, Siminică se retrage lăsându-i pe cei doi să execute împreună numerele de acrobaţie. Viaţa Elenei se încheie însă în mod tragic, la numai 19 ani, în timpul unui spectacol susţinut la Râmnicu Vâlcea. Trapezul la care-şi executa numărul se rupe iar Elena, însărcinată în 3 luni, cade de la 15 metri înălţime, în faţa a peste 3 000 de spectatori.
O dată cu ea, lumea în care trăia Siminică şi-a pierdut culoarea. Cu toate acestea a continuat să lupte, să înveselească publicul, să cânte, să danseze şi, mai ales, să compună cele mai bune numere comice ce au existat vreodată în Circul românesc pe care, la numai trei zile după tragicul eveniment, le prezenta publicului din Râmnicu Vâlcea, în arena unde s-a stins sora sa:
„Nimeni nu ştia cât puteam să sufăr… Eram strălucitor la trapez, învârteam în dinţi o acrobată, dar îmi curgeau lacrimile şiroaie! Plîngeam în tăcere peste arenă şi peste colega mea şi, când coboram la poza de final, trebuia să zâmbesc cu gura până la urechi. Nimeni nu trebuia să-mi vadă durerea căci publicului trebuie să-i dăruieşti doar bucurie.
Mă mir că nu mi-a crăpat inima. Am fugit de lângă coşciugul fratelui meu ca să ajung la spectacol. Când s-a stins tata, la fel s-a întâmplat. După moartea mamei însă n-am mai trecut vreo două luni pe la circ.“
„Ţin minte că, odată, ne aflam cu toţii într-un turneu prin ţară. Atunci circul în care lucram a făcut un popas ceva mai lung, timp de vreo şase luni, într-un oraş. Ca şi alţi artişti, familia mea a avut norocul să fie găzduită de nişte oameni cumsecade, a căror casă avea un pod foarte înalt. Asta era ceva extraordinar pentru mine şi pentru soră-mea, amândoi dispărând aproape toată ziua pentru a lucra şi exersa; în timp ce mama mea ne căuta disperată, noi puneau paie pe jos şi, cu inconştienţa tipică vârstei, executam şi repetam la nesfârşit fel şi fel de salturi şi figuri acrobatice inedite şi greu de copiat.“Viaţa tânărului acrobat era însă foarte grea: trăia pe unde apuca, în diferite case, în barăci demontabile sau în vagoane. Deseori dormea sub podeaua pe care erau fixate scaunele, trezindu-se acoperit de mucuri de ţigară şi coji de seminţe aruncate de spectatori.
Datorită succesului pe care-l aveau cu numerele de acrobaţie cei doi deveniseră vedete în programul circurilor „Bernea“, „Antonio“, „Palladium“, „Franzini“ şi „Krateyl“, care şi-i disputau aprig.
Deveniseră extrem de cunoscuţi şi, în 1953, Siminică participă împreună cu sora sa Elena la Festivalul Mondial al Tinereţii din Bucureşti executând numere de acrobaţie.
După ce Elena se căsătoreşte cu vestitul acrobat Sandi Bernea, Siminică se retrage lăsându-i pe cei doi să execute împreună numerele de acrobaţie. Viaţa Elenei se încheie însă în mod tragic, la numai 19 ani, în timpul unui spectacol susţinut la Râmnicu Vâlcea. Trapezul la care-şi executa numărul se rupe iar Elena, însărcinată în 3 luni, cade de la 15 metri înălţime, în faţa a peste 3 000 de spectatori.
O dată cu ea, lumea în care trăia Siminică şi-a pierdut culoarea. Cu toate acestea a continuat să lupte, să înveselească publicul, să cânte, să danseze şi, mai ales, să compună cele mai bune numere comice ce au existat vreodată în Circul românesc pe care, la numai trei zile după tragicul eveniment, le prezenta publicului din Râmnicu Vâlcea, în arena unde s-a stins sora sa:
„Nimeni nu ştia cât puteam să sufăr… Eram strălucitor la trapez, învârteam în dinţi o acrobată, dar îmi curgeau lacrimile şiroaie! Plîngeam în tăcere peste arenă şi peste colega mea şi, când coboram la poza de final, trebuia să zâmbesc cu gura până la urechi. Nimeni nu trebuia să-mi vadă durerea căci publicului trebuie să-i dăruieşti doar bucurie.
Mă mir că nu mi-a crăpat inima. Am fugit de lângă coşciugul fratelui meu ca să ajung la spectacol. Când s-a stins tata, la fel s-a întâmplat. După moartea mamei însă n-am mai trecut vreo două luni pe la circ.“
„Executam un număr de mimică şi m-am pomenit direct cu nasul în burta ursului“
Puţini ştiu că Siminică a fost, un timp şi dresor:
„Îmi sunt foarte dragi animalele! De aceea a şi trebuit, după un timp, să renunţ la dresură căci altfel ar fi trebuit să le mai ating, dacă nu făceau ce trebuia.
Când eram copil pur şi simplu nu puteam adormi seara dacă nu aveam lângă mine un pui de pisică, de găină sau de căţel! Nu o să uit niciodată cumplita suferinţă pe care am încercat-o atunci când, într-o dimineaţă, m-am trezit din somn şi mi-am dat seama că strivisem, peste noapte, puişorul de găină care dormise alături de mine.
Atunci, m-am îmbolnăvit de durere…
Când am mai crescut mi-am cumpărat un măgar. Ăsta pricepea de vorbă bună şi, cu el, am reuşit să fac un număr celebru, intitulat „Restaurantul“. Învăţasem măgarul să se aşeze la o masă şi eu îi serveam mîncare. Îi dădeam morcovi, verdeaţă, îi dădeam să bea ceva şi, la sfârşit, când veneam să-i cer să achite nota de plată, el dădea cu copita şi răsturna masa peste mine.
Cele mai frumoase amintiri ale mele sunt legate de animale. Eram odată, în Israel şi, în spectacol, era o dresură de cimpanzei. Cimpanzeul Tamba era tare fioros şi mai mereu trebuia să mă feresc din calea lui. Într-o zi nebunul a pus laba pe mine şi m-a târît în arenă. Am intrat luptându-mă cu maimuţoiul şi lumea se prăpădea de râs, credea că aşa este spectacolul. Nimeni n-a avut habar că eu sunt într-un foarte mare belea, că mă lupt pe bune cu namila ca să-mi salvez pielea.
„Îmi sunt foarte dragi animalele! De aceea a şi trebuit, după un timp, să renunţ la dresură căci altfel ar fi trebuit să le mai ating, dacă nu făceau ce trebuia.
Când eram copil pur şi simplu nu puteam adormi seara dacă nu aveam lângă mine un pui de pisică, de găină sau de căţel! Nu o să uit niciodată cumplita suferinţă pe care am încercat-o atunci când, într-o dimineaţă, m-am trezit din somn şi mi-am dat seama că strivisem, peste noapte, puişorul de găină care dormise alături de mine.
Atunci, m-am îmbolnăvit de durere…
Când am mai crescut mi-am cumpărat un măgar. Ăsta pricepea de vorbă bună şi, cu el, am reuşit să fac un număr celebru, intitulat „Restaurantul“. Învăţasem măgarul să se aşeze la o masă şi eu îi serveam mîncare. Îi dădeam morcovi, verdeaţă, îi dădeam să bea ceva şi, la sfârşit, când veneam să-i cer să achite nota de plată, el dădea cu copita şi răsturna masa peste mine.
Cele mai frumoase amintiri ale mele sunt legate de animale. Eram odată, în Israel şi, în spectacol, era o dresură de cimpanzei. Cimpanzeul Tamba era tare fioros şi mai mereu trebuia să mă feresc din calea lui. Într-o zi nebunul a pus laba pe mine şi m-a târît în arenă. Am intrat luptându-mă cu maimuţoiul şi lumea se prăpădea de râs, credea că aşa este spectacolul. Nimeni n-a avut habar că eu sunt într-un foarte mare belea, că mă lupt pe bune cu namila ca să-mi salvez pielea.
Altădată, pe când ne aflam în turneu în Rusia, executam liniştit un număr de mimică. Deodată, nu ştiu cum, ăia au scăpat un urs. Când m-am întors spre dreapta, m-am pomenit direct cu nasul în burta lui şi cu dihania care se uita lung la mine. Nici acum nu-mi dau seama cum am luat frînghia şi m-am pomenit drept în vârful cupolei.“
„Mi-am dat demisia şi am ajuns să descarc vagoane cu scânduri în gara Obor“
Drumul până la desăvârşirea actului artistic, sintetizat sub forma comicului de circ, a fost lung şi anevoios:„Până în 1954 am muncit din greu, rupându-mi oasele de nenumărate ori (am la activ opt fracturi de braţe şi picioare, unul din cele mai grave accidente producându-se în timpul unui spectacol la Turnu Măgurele când s-a rupt o frânghie la trapez şi am căzut de la 12 metri înălţime) şi învăţând, de la cei mai mari, practic toate „meseriile“ proprii acestei arte a circului. Astăzi pot spune cu mâna pe inimă că am fost un bun executant „aerian“, intrînd în spectacole ca zburător, trapezist, făcând looping în doi, echilibristică la mare înălţime sau ţinând bara de bambus în dantură, cu un coleg la capătul celălalt.
În 1959 mi-am construit un „Sputnik“, inventând numărul „Cosmos“, în care fosta mea soţie mă ţinea, suspendat, în dantură. Dar am avut performanţe şi la sol, în postura săltător, echilibrist şi excentric acrobat. Pe vremea aceea erau foarte multe circuri particulare, intitulate după numele proprietarilor: „Bernea“, „Antonio“, Franzini“ sau „Krateyl“. Emil Krateyl, de pildă, a fost un adevărat creator de şcoală, mai ales în ceea ce priveşte dresajul de cai. Dar asemenea peregrinări „cu cortul“ au durat până la începutul anului 1954. După Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, desfăşurat în 1953 la Bucureşti, „circarii“ s-au unit, solicitând înfiinţarea Circului de Stat. Credeam în acest avantaj care ne-ar fi putut aduna de pe drumuri, contribuind la stabilitatea circului românesc. Emil Krateyl, cu întreaga sa familie, şi-a donat atunci tot circul, cu întregul personal, cu recuzită şi animalele, statului. Jucam într-un mare cort, instalat vis-a-vis de Universitate, pe locul în care astăzi se înalţă edificiul somptuos al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Am lucrat cu toţi şi, din 1954, am devenit angajatul Circului de Stat din Bucureşti. Însă am stat acolo vreo 3 ani pentru că, din cauza unor divergenţe pe care le-am avut cu conducerea de atunci, a trebuit să-mi dau demisia. Aşa am ajuns să descarc vagoane cu scânduri în gara Obor, muncă extrem de grea pentru care eram plătit cu 20 de lei pentru fiecare vagon descărcat.
Am reuşit într-un final să revin în arena Circului de Stat fiind angajat însă… recuziter. Când duceam materialele în arenă toată lumea începea să râdă crezând că mă aplaudă în noul meu rol. Pentru acest motiv regizorul tehnic mi-a interzis, un timp, accesul în manej, obligându-mă să stau în forhang şi să aranjez recuzita. În cele din urmă, după ce acrobatul Franţi Petrescu s-a îmbolnăvit, trebuind să fie înlocuit, am revenit în arenă cu un succes imens.“
Am lucrat cu toţi şi, din 1954, am devenit angajatul Circului de Stat din Bucureşti. Însă am stat acolo vreo 3 ani pentru că, din cauza unor divergenţe pe care le-am avut cu conducerea de atunci, a trebuit să-mi dau demisia. Aşa am ajuns să descarc vagoane cu scânduri în gara Obor, muncă extrem de grea pentru care eram plătit cu 20 de lei pentru fiecare vagon descărcat.
Am reuşit într-un final să revin în arena Circului de Stat fiind angajat însă… recuziter. Când duceam materialele în arenă toată lumea începea să râdă crezând că mă aplaudă în noul meu rol. Pentru acest motiv regizorul tehnic mi-a interzis, un timp, accesul în manej, obligându-mă să stau în forhang şi să aranjez recuzita. În cele din urmă, după ce acrobatul Franţi Petrescu s-a îmbolnăvit, trebuind să fie înlocuit, am revenit în arenă cu un succes imens.“
„Am trecut de câteva ori pe lângă fiică-mea şi, într-un târziu, am realizat cine era“
Pentru că a fost tot timpul în slujba scenei şi a publicului Siminică nu s-a putut bucura, aşa cum s-ar fi cuvenit, de o viaţă de familie împlinită.
A fost căsătorit de 3 ori şi, dacă-l întrebi, cu greu vorbeşte despre iubirile sale:
„Marea mea iubire a fost Sanda, care era pe atunci prezentatoare de program. A rămas în Italia şi, din când în când, mai vorbim la telefon. Eram înnebunit după ea şi aveam iluzia că o puteam face femeia mea. Însă n-a fost să fie…
Apoi simţeam şi eu nevoia să mă însor şi curtam patru surori, artiste la circ. Însă toate m-au refuzat. Atunci m-am ambiţionat şi-am vrut să le dovedesc că pot să mă căsătoresc cu una mai faimoasă decât toate patru. M-am însurat deci cu o artistă de circ din Cehoslovacia cu care însă m-am văzut foarte rar. Ea nu voia să rămână în România, eu nu voiam să plec de aici, ea lăuda Praga, eu îmi lăudam ţara… După divorţ nu mi-am mai văzut copilul, aveam o fată împreună, şi ea artistă de circ acum. Am revăzut-o abia acum câţiva ani, cînd ea avea 30 de ani. Eram la aeroport, o aşteptam, dar nu ştiam cum arată. Am trecut de câteva ori unul pe lângă celălalt şi, într-un tîrziu, am realizat că ea era căci rămăsese singură acolo. Atunci m-am simţit pentru prima dată cu adevărat tată!“
A fost căsătorit de 3 ori şi, dacă-l întrebi, cu greu vorbeşte despre iubirile sale:
„Marea mea iubire a fost Sanda, care era pe atunci prezentatoare de program. A rămas în Italia şi, din când în când, mai vorbim la telefon. Eram înnebunit după ea şi aveam iluzia că o puteam face femeia mea. Însă n-a fost să fie…
Apoi simţeam şi eu nevoia să mă însor şi curtam patru surori, artiste la circ. Însă toate m-au refuzat. Atunci m-am ambiţionat şi-am vrut să le dovedesc că pot să mă căsătoresc cu una mai faimoasă decât toate patru. M-am însurat deci cu o artistă de circ din Cehoslovacia cu care însă m-am văzut foarte rar. Ea nu voia să rămână în România, eu nu voiam să plec de aici, ea lăuda Praga, eu îmi lăudam ţara… După divorţ nu mi-am mai văzut copilul, aveam o fată împreună, şi ea artistă de circ acum. Am revăzut-o abia acum câţiva ani, cînd ea avea 30 de ani. Eram la aeroport, o aşteptam, dar nu ştiam cum arată. Am trecut de câteva ori unul pe lângă celălalt şi, într-un tîrziu, am realizat că ea era căci rămăsese singură acolo. Atunci m-am simţit pentru prima dată cu adevărat tată!“
„Uite-l pe Siminică!“
Astăzi Siminică îşi trăieşte viaţa departe de lumea Circului, în locuinţa sa din Şoseaua Ştefan cel Mare, pregătind pentru publicul său iubit un incendiar volum de amintiri.
S-a pensionat în 1987 dar a revenit în arena circului un an mai târziu şi a continuat să lucreze atât în ţară cât şi în turnee în străinătate până în 1995.
Îşi mai aminteşte cum, prin 1956, şi-a făcut debutul în arenă comicul Siminică:
„Eram cu un program în Bulgaria. Ţin minte că s-a îmbolnăvit clovnul şi nu mai avea cine să facă numerele de comedie. Eu atunci eram săritor dar mi-am improvizat iute un costum şi-am intrat eu în spectacol, în locul lui. Am intrat între numere, la pasaj, cum se spune în meseria noastră, parodiind diferite numere de circ în timp ce în arenă se montau recuzita şi aparatele pentru numărul următor. Aveam vreo 20 de ani.“
Unii ar spune că Siminică este uitat de public. Nu au de unde să ştie că este de ajuns să cobori în stradă alături de el pentru ca toată lumea să şuşotească zâmbitoare:
„Uite-l pe Siminică!“
Interviu realizat de Fabian Anton
S-a pensionat în 1987 dar a revenit în arena circului un an mai târziu şi a continuat să lucreze atât în ţară cât şi în turnee în străinătate până în 1995.
Îşi mai aminteşte cum, prin 1956, şi-a făcut debutul în arenă comicul Siminică:
„Eram cu un program în Bulgaria. Ţin minte că s-a îmbolnăvit clovnul şi nu mai avea cine să facă numerele de comedie. Eu atunci eram săritor dar mi-am improvizat iute un costum şi-am intrat eu în spectacol, în locul lui. Am intrat între numere, la pasaj, cum se spune în meseria noastră, parodiind diferite numere de circ în timp ce în arenă se montau recuzita şi aparatele pentru numărul următor. Aveam vreo 20 de ani.“
Unii ar spune că Siminică este uitat de public. Nu au de unde să ştie că este de ajuns să cobori în stradă alături de el pentru ca toată lumea să şuşotească zâmbitoare:
„Uite-l pe Siminică!“
Interviu realizat de Fabian Anton
Gabriel Mosoianu, acrobat in "arena" vietii
Gabriel Mosoianu si-a dedicat intreaga viata circului si pasiunii sale: acrobatia. 50 de ani petrecuti sub cupola circului, dintre care 40 de ani in strainatate, ar fi insemnat o vesnicie pentru oricine, insa nu si pentru familia Mosoianu (trupa Mosoianu)...
Dragostea si daruirea pentru ceea ce faceau au reusit sa cladeasca un lucru imposibil pentru unii: o casnicie de 57 de ani, cu bune si cu rele... „Chiar daca eram departe, gandul si inima erau tot acasa. Cei 40 de ani petrecuti in strainatate au fost intrerupti de perioade in care eram si in tara. Cand am constatat ca munca depusa pentru a sustine un turneu este destul de solicitanta - si pe deasupra eram si casatorit – am hotarat ca nu se poate intemeia o familie decat daca o invat si pe sotie arta minunata a circului. De atunci am devenit nedespartiti. In timp, au aparut si copiii (n.red. - Gabriel Mosoianu jr. si Traian), iar cand acestia au mai crescut si au inceput sa lucreze cu noi, am stat chiar si cativa ani la rand in afara granitelor tarii. Numai impreuna, in familie, poti sa avansezi si sa faci lucruri minunate...”, a marturisit maestrul acrobat. 57 de ani de casnicie intretinuti cu respect reciproc, munca riscanta si performanta, dar si dorinta de a face totul impreuna intr-o maniera cat se poate de profesionala. Desi le-a fost greu, trupa Mosoianu a continuat sa uimeasca lumea-ntreaga...
In 1984, familia Mosoianu a intrat in Cartea Recordurilor cu un „dublu salt la coloana de sapte fara lonja de siguranta”, unic in lume. 12 ani mai tarziu (1996), in orasul brazilian Porto Alegre, trupa lui Gabriel Mosoianu jr. - din care face parte si mezinul familiei, Traian - a stabilit o noua performanta, unica in America de Sud si inscrisa in Guiness Book (1998) - „salt mortal la coloana de sase cu aterizare pe umeri”. „In 1994, am plecat in turneu in Brazilia. Pe atunci, atat eu, cat si sotia mea eram antrenori. Si pentru ca ne-a placut orasul de pe malul Atlanticului, acest record l-am dedicat acelor locuri incantatoare, primind drept rasplata un monument ridicat prin concursul oficialitatilor locale si consulului onorific al Romaniei, Emilio Cioba. Pentru mine nu conteaza atat de mult monumentul, ci faptul ca este incrustrat numele tarii mele: Romania”, a declarat Gabriel Mosoianu, care considera ca in tara noastra nu mai exista de mult o asa-numita „cultura a valorii”... „In Romania, valorile au fost date uitarii, intiparindu-se treptat o ura, o rautate pe care nu reusesc sa o inteleg. Pana la urma, a-ti pretui valorile tine de cultura si de educatia unui popor, de corectitudinea si de punerea in practica a celor afirmate...”, ne-a spus initiatorul trupei Mosoianu.
Dincolo de repetitii si spectacole, Gabriel Mosoianu a cunoscut si o serie impresionanta de personalitati care au scris istorie: lideri ai lumii - Mao Zedong - China, Ted Kennedy - senator SUA, Richard Nixon si Ronald Reagan -presedinti ai Americii, Mihail Gorbaciov -URSS, Ciu EnLai - premier al Consiliului de Stat chinez, dar si interpreti precum Kenny Rogers sau Tom Jones. „Pe Ronald Reagan l-am cunoscut personal la spectacolul de gala dat in cinstea sa, in care i-am prezentat coloana de sapte persoane. Cand am fost fata in fata, eu i-am spus: «Vreau sa vorbesc cu actorul Ronald Reagan». El a zambit si mi-a luat afisul pe care il pregatisem la Casa Alba... Dupa o saptamana, surpriza: am primit afisul cu urmatoarea dedicatie: «Pentru familia Mosoianu. Multumiri si admiratie. Ronald Reagan»... La randul sau, Kenny Rogers ne-a spus: «Sunteti formidabili. Data viitoare sa ma invatati si pe mine sa fac asa ceva»”, si-a amintit domnul Mosoianu.
Daca din partea personalitatilor straine Gabriel Mosoianu a primit zeci de premii (Trofeul Leul de Aur - Argentina, aur la Festivalul de Circ Rio de Janeiro, Circul polonez sau Artist emerit al Circului National italian), statul roman nu i-a putut oferi decat o pensie modesta si un premiu UNITER... „Pe vremea comunistilor, toti banii familiei eram obligati prin lege sa-i donam statului roman, noi urmand sa primim atat cat sa nu murim de foame... Cu toate acestea, in toti cei 50 de ani de cariera, am dovedit ca romanii sunt capabili de performante de neinchipuit, contribuind astfel la conturarea imaginii Romaniei in lume. Acum, a construi imaginea unei tari costa milioane de euro... Atunci, eu am facut-o gratis... Cea mai mica sala de spectacole in care am dat reprezentatii era de 15.000 de locuri, in America, iar cea de la New York avea 25.000 de locuri, existand doua spectacole pe zi. La acea vreme, lumea chiar aprecia efortul depus si valoarea. Astazi, performantele sunt rare, dar exista: anul trecut, Circul Globus a obtinut Trofeul Leul de aur la concursul international intre circuri din Europa...”, a adaugat Mosoianu.
Despre Cirque du Soleil, celebra trupa de circ din Montreal (Quebec) care aplica o noua modalitate de a prezenta numere de circ, imbinand arta cu muzica si culoarea „locala”, acrobatul Gabriel Mosoianu ne-a precizat: „Cirque du Soleil a reusit sa gaseasca o cale de mijloc intre varianta clasica si cea moderna de a face circ. Imbinand numere de valoare din China, Mongolia sau alte tari, cu ajutorul artistilor din toata lumea, trupa de circ din Montreal aduce spectacolul la un nivel inalt, impresionand prin lumini, costumatii si ritm. De altfel, un membru al fostei trupe Mosoianu lucreaza acolo si e cotat ca fiind cel mai bun in ceea ce face... Asadar, deasupra cupolei Cirque du Soleil flutura steagul romanesc tot datorita trupei Mosoianu...”.
Dragostea si daruirea pentru ceea ce faceau au reusit sa cladeasca un lucru imposibil pentru unii: o casnicie de 57 de ani, cu bune si cu rele... „Chiar daca eram departe, gandul si inima erau tot acasa. Cei 40 de ani petrecuti in strainatate au fost intrerupti de perioade in care eram si in tara. Cand am constatat ca munca depusa pentru a sustine un turneu este destul de solicitanta - si pe deasupra eram si casatorit – am hotarat ca nu se poate intemeia o familie decat daca o invat si pe sotie arta minunata a circului. De atunci am devenit nedespartiti. In timp, au aparut si copiii (n.red. - Gabriel Mosoianu jr. si Traian), iar cand acestia au mai crescut si au inceput sa lucreze cu noi, am stat chiar si cativa ani la rand in afara granitelor tarii. Numai impreuna, in familie, poti sa avansezi si sa faci lucruri minunate...”, a marturisit maestrul acrobat. 57 de ani de casnicie intretinuti cu respect reciproc, munca riscanta si performanta, dar si dorinta de a face totul impreuna intr-o maniera cat se poate de profesionala. Desi le-a fost greu, trupa Mosoianu a continuat sa uimeasca lumea-ntreaga...
In 1984, familia Mosoianu a intrat in Cartea Recordurilor cu un „dublu salt la coloana de sapte fara lonja de siguranta”, unic in lume. 12 ani mai tarziu (1996), in orasul brazilian Porto Alegre, trupa lui Gabriel Mosoianu jr. - din care face parte si mezinul familiei, Traian - a stabilit o noua performanta, unica in America de Sud si inscrisa in Guiness Book (1998) - „salt mortal la coloana de sase cu aterizare pe umeri”. „In 1994, am plecat in turneu in Brazilia. Pe atunci, atat eu, cat si sotia mea eram antrenori. Si pentru ca ne-a placut orasul de pe malul Atlanticului, acest record l-am dedicat acelor locuri incantatoare, primind drept rasplata un monument ridicat prin concursul oficialitatilor locale si consulului onorific al Romaniei, Emilio Cioba. Pentru mine nu conteaza atat de mult monumentul, ci faptul ca este incrustrat numele tarii mele: Romania”, a declarat Gabriel Mosoianu, care considera ca in tara noastra nu mai exista de mult o asa-numita „cultura a valorii”... „In Romania, valorile au fost date uitarii, intiparindu-se treptat o ura, o rautate pe care nu reusesc sa o inteleg. Pana la urma, a-ti pretui valorile tine de cultura si de educatia unui popor, de corectitudinea si de punerea in practica a celor afirmate...”, ne-a spus initiatorul trupei Mosoianu.
Dincolo de repetitii si spectacole, Gabriel Mosoianu a cunoscut si o serie impresionanta de personalitati care au scris istorie: lideri ai lumii - Mao Zedong - China, Ted Kennedy - senator SUA, Richard Nixon si Ronald Reagan -presedinti ai Americii, Mihail Gorbaciov -URSS, Ciu EnLai - premier al Consiliului de Stat chinez, dar si interpreti precum Kenny Rogers sau Tom Jones. „Pe Ronald Reagan l-am cunoscut personal la spectacolul de gala dat in cinstea sa, in care i-am prezentat coloana de sapte persoane. Cand am fost fata in fata, eu i-am spus: «Vreau sa vorbesc cu actorul Ronald Reagan». El a zambit si mi-a luat afisul pe care il pregatisem la Casa Alba... Dupa o saptamana, surpriza: am primit afisul cu urmatoarea dedicatie: «Pentru familia Mosoianu. Multumiri si admiratie. Ronald Reagan»... La randul sau, Kenny Rogers ne-a spus: «Sunteti formidabili. Data viitoare sa ma invatati si pe mine sa fac asa ceva»”, si-a amintit domnul Mosoianu.
Daca din partea personalitatilor straine Gabriel Mosoianu a primit zeci de premii (Trofeul Leul de Aur - Argentina, aur la Festivalul de Circ Rio de Janeiro, Circul polonez sau Artist emerit al Circului National italian), statul roman nu i-a putut oferi decat o pensie modesta si un premiu UNITER... „Pe vremea comunistilor, toti banii familiei eram obligati prin lege sa-i donam statului roman, noi urmand sa primim atat cat sa nu murim de foame... Cu toate acestea, in toti cei 50 de ani de cariera, am dovedit ca romanii sunt capabili de performante de neinchipuit, contribuind astfel la conturarea imaginii Romaniei in lume. Acum, a construi imaginea unei tari costa milioane de euro... Atunci, eu am facut-o gratis... Cea mai mica sala de spectacole in care am dat reprezentatii era de 15.000 de locuri, in America, iar cea de la New York avea 25.000 de locuri, existand doua spectacole pe zi. La acea vreme, lumea chiar aprecia efortul depus si valoarea. Astazi, performantele sunt rare, dar exista: anul trecut, Circul Globus a obtinut Trofeul Leul de aur la concursul international intre circuri din Europa...”, a adaugat Mosoianu.
Despre Cirque du Soleil, celebra trupa de circ din Montreal (Quebec) care aplica o noua modalitate de a prezenta numere de circ, imbinand arta cu muzica si culoarea „locala”, acrobatul Gabriel Mosoianu ne-a precizat: „Cirque du Soleil a reusit sa gaseasca o cale de mijloc intre varianta clasica si cea moderna de a face circ. Imbinand numere de valoare din China, Mongolia sau alte tari, cu ajutorul artistilor din toata lumea, trupa de circ din Montreal aduce spectacolul la un nivel inalt, impresionand prin lumini, costumatii si ritm. De altfel, un membru al fostei trupe Mosoianu lucreaza acolo si e cotat ca fiind cel mai bun in ceea ce face... Asadar, deasupra cupolei Cirque du Soleil flutura steagul romanesc tot datorita trupei Mosoianu...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu